Interviu cu martorii timpului

Interviu cu martorul timpului H. Steurer

Interviu cu martora timpului E. Süffert

Interviu cu martora timpului doamna L. Schlüter, Herford, Wilhemplatz

Interviu cu martora timpului doamna Loschek, Herford

Un copil trăieşte, cum o femeie se scoală din cărucior cu lacrimi în ochi.

Relatarea unui martor

Două vindecări spontane:

• Vindecarea unui copil de tuse convulsivă, în cel mai scurt timp.
• Vizită la domiciliu noaptea, când o doamnă în vârstă trăieşte vindecarea de constipaţii grele, varice şi picioare cu cangrenă.

Interviu cu martora timpului doamna Hinz

Acţiunea lui Dumnezeu devine vizibilă la Traberhof
 

Interviu cu martorul timpului G. Kalz

Interviu cu martora timpului G. Clausen

Interviu cu martorul timpului H. Steurer

Bruno Groening se ducea adesea cu trenul la cei care căutau ajutor, iar în timpul unei călătorii s-au petrecut următoarele:

H. Steurer: "Trenul în care se afla Bruno Groening intra în gara din Innsbruck. Avea acolo o scurtă oprire. Bruno Groening a dat jos fereastra compartimentului său şi s-a uitat afară. În acelaş timp eu aşteptam pe acelaşi peron. Aveam dureri mari.

Despre Bruno Groening şi activitatea sa asupra omenirii suferinde aflasem din articolele din ziar. În faţa mea se afla trenul rapid din care privea Bruno Groening. M-am îndreptat atunci spre el şi l-am rugat să mă ajute, căci aveam dureri aşa de mari. Bruno Groening s-a întors pentru scurt timp în compartiment şi mi-a dat apoi o bilă de staniol de la fereastră. Mi-a spus să pun bila pe locul dureros şi să mă rog. După aceea, trenul său porni mai departe.

Durerile veneau de la o explozie de mină, respectiv de la rănile provocate de aşchii. De atunci îmi lipseşte ochiul drept şi un braţ. Am urmat imediat sfatul lui Bruno Groening şi mi-am pus bila. În scurt timp durerile au dispărut. Nu au mai reapărut niciodată. Din prima clipă domnul Groening mi-a făcut o impresie extraordinară. Am avut senzaţia, că el este un om care poate cu adevărat să ajute. El nu a cerut nici un ban pentru bilă, ci mi-a ajutat pur şi simplu dezinteresat."

Interviu cu martora timpului E. Süffert

O vecină m-a dus la domnul Groening în München. Ea ştia, că eu aveam o astmă grea de 14 ani şi că mă părăsise adesea curajul de viaţă. Am fost întâmpinată cordial. Bruno Groening şedea în spatele unei mese de scris, şi eu în faţa lui, cu braţele şi picioarele neîncrucişate. Bruno Groening mi-a cerut să respir liniştit şi adânc. Asta am făcut-o amândoi, ceea ce mie mi s-a părut comic şi îmi venea să râd. Inspiră... respiră...inspiră... respiră. După aceea am avut o senzaţie de fierbânţeală în picioare. Domnul Groening îmi vorbea de operaţia bine reuşită. Eu nu-i spusesem nici un cuvânt despre aceasta. El mi-a explicat, că el simte pe propriul corp toate acestea şi astfel primeşte şi informaţiile. El ştia şi de hepatita infecţioasă pe care o avusem mai de mult; că trebuia noaptea să mă scol des pentru a urina şi că zile întregi eram constipată. Bruno Groening ştia pur şi simplu totul. Acum nu-mi mai venea să râd. El m-a solicitat să respir mai departe. Deodată m-a apucat o criză puternică şi aveam sentimentul, că pe mine apasă un bloc de piatră. Domnul Groening respira tot aşa de tare ca şi mine. Dintr-o dată, cu puţin înainte de a mă sufoca, am avut senzaţia, că energia îmi străbate corpul din cap până în abdomen. După asta am putut să respir bine şi liber. În acea noapte am dormit aşa de liniştit, încât soţul meu m-a trezit. Vroia să vadă dacă mai trăiesc. Înainte mai mult şedeam în pat, decât eram întinsă. Mă auzeam "fluierând" ca şi când ar fi intrat un tren personal în gara din München.

La întâlnire l-am găsit pe Bruno Groening foarte interiorizat. Am trăit o legătură spirituală între el şi mine. Bruno Groening mi-a dat trei foi de staniol, pe care urma să le pun pe piept şi abdomen. El a spus, că aşa voi putea respira bine. Aşa am şi făcut.

De atunci n-am mai avut niciodată vreo criză.

Interviu cu martora timpului doamna L. Schlüter, Herford, Wilhemplatz

Herford a fost locul în care a început într-un cadru mare acţiunea lui Bruno Groening. Şi presa a luat asta la cunoştinţă şi a relatat. Căutătorii de ajutor veneau din apropiere şi de departe, pentru a primi aici ajutor şi vindecare. Printre oamenii din mulţime se afla şi doamna Schlüter cu soacra ei oarbă. Ea era foarte slăbită la corp şi avea mereu nevoie de ajutor, la îmbrăcat, la toaleta zilnică ş.a.m.d....

Doamna Schlüter a relatat următoarele:

"Am aflat despre numeroasele vindecări dintr-o ilustrată. Printre altele erau şi poze, care documentau evenimentele din Herford. Mi-am spus, că trebuie să mă duc cu soacra mea acolo!

Înghesuiţi ca heringii în doză, stăteam în mijlocul acestei mulţimi de oameni în Wilhelmsplatz în faţa casei cu nr.7. În dreapta noastră se aflau ca. 30 de oameni, care şedeau în cărucioare cu rotile. Noi toţi aşteptam şi aşteptam. Nimeni nu vorbea. Toţi erau în tensiune şi priveau sus spre balcon, la care trebuia să apară Bruno Groening. Era deja seara foarte târziu. Deodată a apărut cineva pe balcon pentru a ne consola. El ne-a spus, că Bruno Groening se află la alte persoane care caută ajutor. "Aveţi răbdare! Bruno Groening vine sigur!" Şi aşa am rezistat trei zile şi trei nopţi. Deodată, Bruno Groening a apărut acolo, toţi s-au bucurat. Bruno Groening a spus că noi toţi căutăm ajutor şi vindecare şi că Dumnezeu este cel mai mare medic al oamenilor. După aceea i-a solicitat pe paralizaţi să-şi părăsească cărucioarele cu rotile. „Voi puteţi merge! Sculaţi-vă !" Nimeni nu s-a mişcat. Bruno Groening le-a făcut din nou curaj celor paralizaţi, le-a spus să aibă încredere în Domnul Dumnezeu şi să se scoale. "Aveţi credinţă, că puteţi, sculaţi-vă!"

După asta s-au sculat unul după altul fiecare din căruciorul său pe rotile. Puteau să meargă! Nimeni nu putea să realizeze asta. Tuturor le pierise graiul. Oamenii au plâns la această imagine. După asta Bruno Groening a spus: "Îi rog pe orbi şi pe surdo-muţi să vină la intrarea casei." Atunci m-am dus cu soacra mea acolo, unde el printre altele a vorbit şi cu ea. Acolo la uşă Bruno Groening i-a luat unei mame din braţe, un copil de ca. doi ani, care era surdo-mut. Domnul Groening l-a mângâiat pe copil şi a vorbit cu el. Mai târziu a ţinut un diapazon la urechea copilului. Acesta a întors atunci capul. Era foarte clar de observat, că acum copilul putea să audă. Un alt copil a ajuns să vadă. Acestea au fost scenele, care m-au mişcat cel mai mult în viaţa mea.

Mai târziu ne-am dus acasă. Soacra mea a reuşit să vadă atât cât să se mişte liberă prin casă. Starea ei generală s-a îmbunătăţit, aşa încât nu mai avea nevoie de ajutor la îmbrăcat şi îşi putea face toaleta singură.

Bruno Groening era îmbrăcat simplu şi modest, ca fiecare. Totuşi el radia iubire, ca nimeni altcineva. Puteai avea imediat încredere în el. Prezenţa sa spunea pur şi simplu mai mult decât mii de cuvinte."

Interviu cu martora timpului doamna Loschek, Herford

Pe atunci locuiam în Herford. Printr-o întâmplare am trecut împreună cu mama mea pe lângă Wilhelmsplatz. Acolo erau adunaţi mulţi oameni. Bruno Groening stătea la balconul casei cu nr. 7 şi vorbea mulţimii. Am rămas un moment acolo şi am privit cu interes în jur. Am văzut cum o femeie cu lacrimi în ochi s-a sculat din cărucior şi mergea în jur. Şi alţii oameni relatau despre ameliorarea durerilor lor. Mama mea mă tot grăbea să mergem mai departe, ceea ce mi-a părut rău. Aş mai fi rămas cu plăcere acolo. Şi totuşi acest eveniment m-a însoţit toată viaţa mea.

Relatarea unui martor

În timp ce căutătorii de ajutor îl aşteptau pe Bruno Groening la Wilhelmsplatz, în altă parte se petreceau următoarele scene:

Medicii o abandonaseră pe mama martorului nostru. Şase săptămâni nu avusese scaun. Toate strădaniile medicale, ca clismă, laxative ş.a. au fost fără succes. La aceasta s-a adăugat şi o embolie.

Martorul: "Noi, adică membrii familiei noastre eram terminaţi. Ne agăţam de fiecare fir de păr pentru a găsi totuşi ajutor şi vindecare pentru mama noastră. În această situaţie am auzit, că Bruno Groening se află aici, în Wittekindstrasse la cineva grav bolnav. Am pornit într-acolo. Acolo mai erau vreo 20 de persoane, care căutau şi ei ajutor. În momentul în care l-am salutat, Bruno Groening mi-a spus: „Duceţi-vă în bucătărie. Astă seară voi veni cu dumneavoastră la mama dumneavoastră". Nu ştiam de unde ştia, că venisem la el pentru mama mea. Eu nu-i spusesem nimic.

Aşteptând în bucătărie am trăit următoarele:

Între timp sosise o mamă cu copilul. Acesta avea o tuse convulsivă groaznică. Noi auzisem de departe cum tuşea. Mama cu copilul au fost trimişi la noi în bucătărie. Bruno Groening l-a mângâiat cu dragoste pe păr. Întorcându-se către mamă, i-a spus: "Fiţi atentă la copil, căci într-un sfert de oră va vomita o secreţie galbenă." După asta Bruno Groening a părăsit bucătăria, ca să se ocupe de ceilalţi. Dintr-o dată copilul a început să vomite. De-abia am reuşit să-l iau, ca să vomite peste lada cu cărbuni. Aşa o vomă nu am văzut în viaţa mea. Ceva mai târziu, Bruno Groening a spus mamei: "Copilul e sănătos..." Ea a plecat apoi şi fetiţa nu mai tuşea.

Noaptea la ora 24.00 am plecat la Bielefeld la mama mea. În timpul călătoriei Bruno Groening mi-a spus, să nu-mi fac griji, căci puterea de vindecare vine de la Dumnezeu. Omul trebuie să creadă în bine. Mai departe Bruno Groening mi-a spus, că el deja se ocupă de mama mea în timpul călătoriei, că o contactează spiritual.

Ajunşi în dormitorul mamei mele, Bruno Groening s-a aşezat pe patul ei. Spre marea mea bucurie am văzut, că ochii ei erau deja mai clari. Abdomenul era încă balonat ca un balon. Bruno Groening a vorbit apoi cu ea şi am observat cum bucuria de viaţă se întorcea în mama mea. Inima ei era deschisă pentru Bruno Groening; ea a crezut în el. Bruno Groening a cerut un pahar cu apă pentru mama mea, spunând că acesta îi va face bine. Am adus apă proaspătă de la pompa din curte şi mama mea a băut. Întors spre tatăl meu, Bruno Groening i-a spus: "Observaţi cu atenţie scaunui şi urina soţiei dumnevoastră. O să vă miraţi ce poate să iasă din ea." Tatăl meu l-a întrebat pe Bruno Groening cât îi datorează, cât are de plătit. Bruno Groening însă a spus numai: "Noi trebuie să-i mulţumim Domnului nostru Dumnezeu şi să relatăm în scris ce am trăit, ca semn de mulţumire."

În ziua următoare a început o rumoare în abdomenul mamei mele. Tatăl a spus că au ieşit 7 oale pline. Două zile mai târziu, mama s-a sculat pe deplin sănătoasă. Din acest moment s-au vindecat şi picioarele ei de cangrenă şi varice, fără nici o intervenţie medicală. Medicul terapeut a rămas mut de uimire. Acest eveniment a devenit tema de discuţie din sat.

Când m-am uitat în ochii lui Bruno Groening, am ştiut: Aici se află un mare credincios! Avea un mod de a iradia unic. Dacă cineva mi-ar fi povestit cu un timp în urmă despre aşa ceva, m-aş fi gândit: "Lasă-mă în pace, ăsta bate câmpii!" Însă omul trebuie să trăiască aşa ceva el însuşi, ca să poată crede asta. Această trăire a rămas pentru mine unică.

Interviu cu martora timpului doamna Hinz

Am auzit despre activitatea lui Bruno Groening la Traberhof, de la o cunoştinţă. Ca urmare m- am dus şi eu acolo pentru două zile.

La sosirea mea, se aflau acolo cel puţin zece până la douăzeci de mii de oameni pe terenul respectiv. Bruno Groening nu se vedea încă. L-am aşteptat cu toţii ore întregi.

Apoi a apărut şi le-a vorbit oamenilor de la balconul casei. Eu am simţit în tot corpul ca o electrizare şi vribaţie, ca o furnicătură. Şi alţi oameni se mişcau, li se mişcau membrele pur şi simplu în aer. Aşa ceva nu aş fi crezut, dacă nu aş fi trăit eu însămi asta.

Unii dintre cei prezenţi au început să strige: "Nu mai am nevoie de baston!" şi: "Pot să merg din nou!"

Noi stăteam cap lângă cap, dar eu m-am deplasat totuşi apoi prin mulţime, pentru că mă interesa ceea ce se întâmpla.

Sanitarii de la Crucea Roşie îi ajutau unui om să se scoale, căci era întins pe nişte scânduri primitive de lemn. El îşi ridica mâinile câutând ajutor, în acest timp transpiraţia îi curgea în şiroaie. L-am întrebat ce-i lipseşte şi el a răspuns: "Sunt un rănit din război." Mai târziu acest om s-a ridicat definitiv de pe jos.

Apoi am văzut un bunic, care plângea şi se afla acolo cu nepotul lui de opt ani. Băiatul nu putea merge. Ei şi-au construit un fel de vehicul din scânduri simple, pentru a-l putea aduce la Traberhof, la Bruno Groening. Bătrânul mi-a povestit cu lacrimi, că acum nepotul său poate din nou să meargă.

Un alt om a sărit peste gard şi eu i-am spus: „Na, dumneavoastră însă sunteţi aici la loc greşit!" La asta el îmi răspunde: "Duminică eram încă paralizat, umblând cu cârje." Cinci zile mai târziu, acelaşi om sărea peste garduri! El radia o mare fericire şi mi-a arătat legitimaţia sa de rănit din război.

Am întâlnit în localitate un om bătrân, care şedea în cărucior pe rotile. El îşi pierduse vindecarea. Oamenii au afirmat, că vindecarea nu va dura şi că Groening este un şarlatan. El a dat crezare acestor cuvinte.

Oamenii stăteau zi şi noapte acolo. Tot timpul cât m-am aflat la Traberhof n-am simţit nici un fel de foame.

Mulţimea de oameni nu era isterică, toţi credeau şi spereau să devină sănătoşi. Când am văzut aceşti oameni întinşi pe scânduri sau sprijiniţi pe cârje, am fost atât de mişcată sufleteşte, încât îmi lipseau cuvintele şi de-abia îi puteam privi.

Eu cred, că Bruno Groening avea o legătură deosebită cu Dumnezeu. Păcat, că nu l-am putut întâlni mai des. Şi astăzi mă mai gândesc deseori la cele trăite.

Interviu cu martorul timpului G. Kalz

Mama colegului meu se afla în căruciorul pe rotile de 25 de ani. Când am vorbit o dată despre Bruno Groening, am spus: "Încearcă asta măcar, cheamă-l o dată pe omul acesta ..." Asta a fost cred, în 1956. Ea a luat legătura cu Bruno Groening, şi el promis să vină în vizită într-o dimineaţă.

Când a venit Bruno Groening, veniseră din curiozitate multe cunoştinţe ale familiei W. Bătrâna doamnă W. a fost ridicată din pat şi a fost aşezată în cărucior, în sufragerie în faţa lui Bruno Groening. Nimeni n-a avut voie să rămână în încăpere, toţi au trebuit s-o părăsească.

În încăpere au rămas numai bătrâna doamnă W. şi domnul Groening. Noi ceilalţi ascultam plini de încordare afară în faţa sufrageriei, să vedem dacă putem să auzim ceva. Dintr-o dată am auzit cum Bruno Groening a rostit clar şi cu voce tare cuvintele: "Ridicaţi-vă şi mergeţi ... " Eu pot să jur, că bătrâna doamnă nu putea merge înainte nici măcar un pas! Când am auzit aceste cuvinte nu ne-am mai putut stăpâni. Atunci am deschis uşa şi am văzut, că bătrâna doamnă W. putea merge acum. Soţia colegului meu a vrut să o ajute pe soacra ei şi i-a întins mâna, dar Bruno Groening a spus, că doamna W. poate acum să meargă singură. Ea s-a sculat într-adevăr şi a mers, absolut singură fără nici un ajutor! Noi toţi aveam lacrimi în ochi, nu puteam realiza, însă noi am trăit şi am văzut cu ochii proprii acest lucru!

Bruno Groening n-a atins-o şi nici nu a hipnotizat-o pe bătrâna doamnă W. , nu i-a făcut nimic. El s-a uitat numai adânc în ochii ei şi i-a spus: "Ridicaţi-vă ... " Şi uite, că ea a mers.

Atunci m-am gândit: "Oare o exista un Dumnezeu?" N-a fost nimeni în încăpere, care să nu plângă de bucurie. Pur şi simplu a fost o trăire înduioşătoare. Bruno Groening a spus în continuare: "Acum puteţi merge."

Doamna W. a devenit tema principală în tot cartierul. Asta a fost o senzaţiune. Vestea s-a dus peste tot: "Ea poate merge!" În cel mai scurt timp au venit circa 200 de persoane şi au vrut să vadă cum merge doamna W. Ea mergea pe stradă în sus şi în jos, arătându-le oamenilor cum merge.

Bruno Groening n-a cerut bani pentru că a venit. Eu nu pot să relatez despre el decât numai lucruri bune. El iradia ceva foarte deosebit.

Vindecarea doamnei W. a persistat.

Interviu cu martora timpului G. Clausen

În anii cincizeci locuiam la Fliegerhorst în Uetersen. Într-o zi a trecut pe la fereastra noastră Bruno Groening şi copiii mei mi-au atras atenţia asupra sa. Pe domnul Groening îl cunoşteam din ziare. În momentul când l-am văzut pe domnul Groening că trece pe la fereastră, m-am gândit: "Încotro se duce?" Când am văzut, că se duce la vecina mea, m-am dus după el şi am ciocănit la uşe. Am aflat, că vecina mea este sora lui Bruno Groening. Am fost condusă în bucătărie şi am avut voie să mă aşez la masă vis-a-vis de Bruno Groening. Între noi, pe partea mai lungă a mesei s-a aşezat sora lui. Bruno Groening m-a rugat să mă aşez fără să mă sprijin de spetează, să nu-mi încrucişez mâinile şi nici picioarele şi să dau atenţie, la ceea ce simt. El a spus: "Preluaţi atât de mult curent, cât puteţi!" Apoi am observat cu stupoare, că eu simţeam în palme ca şi când cineva mi-ar sufla în ele, cu toate că el stătea de cealaltă parte a mesei în faţa mea. Asta pot să mărturisesc. Apoi sora lui a simţit dureri în picior, şi dintr-o dată pe neaşteptate, a strigat: "Aua, aua, aua!"

Eu m-am gândit: "Astea sunt doar durerile mele, care mă chinuiau permanent." De ani de zile, aveam pe atunci sentimentul, ca şi când piciorul nu-mi aparţine mie, ca şi când ar fi numai lipit. Nici ajutorul medical nu reuşise să mă elibereze de aceste simptome.

Atunci am strigat: "Acestea sunt doar durerile mele, eu am astfel de dureri mereu!" Bruno Groening a spus atunci numai un cuvânt: "Avut!" În acest moment durerile au părăsit-o pe sora sa şi eu mi-am simţit piciorul din nou complet normal. Eram eliberată, nu mai aveam dureri, piciorul meu îmi aparţinea din nou, şi din acest moment nu mai şchiopătam. Acum devenisem sănătoasă şi am rămas aşa până azi.

Bruno Groening n-a cerut bani pentru asta, ci dimpotrivă, el mi-a dat şi o foiţă de staniol, pe care stătea scris: "Binecuvântarea lui Dumnezeu pe toate drumurile dumneavoastră!"

Vizita a durat o jumătate de oră şi după aceea m-am dus complet sănătoasă din nou în locuinţa mea.