1949 - în centrul atenţiei publice

Activitatea lui Bruno Gröning în Herford

Mii de bolnavi şi oameni care căutau ajutor îl asaltează pe Gröning

Dieter Hülsmann în vârstă de 9 ani era la pat de multă vreme. Suferea de distrofie musculară progresivă şi niciunul dintre medicii şi profesorii consultaţi nu l-a putut ajuta. După ce Bruno Gröning s-a ocupat de copil, acesta a putut să meargă. Fiind copleşit de vindecarea spontană a fiului său, inginerul Hülsmann l-a rugat pe oaspete să mai rămână. Dorea să-i invite şi pe alţi bolnavi, care să fie ajutaţi de „bărbatul minune" – cum s-a exprimat Hülsmann.

Bruno Gröning a acceptat propunerea şi, astfel, zi de zi cei ce căutau ajutor veneau în număr tot mai mare. Tot mai mulţi oameni au aflat de întâmplările minunate care aveau loc prin intermediul lui Gröning. La scurt timp, numele său era pe buzele tuturor. Ziarele relatau despre "doctorul minune", iar în zona engleză a devenit subiectul zilei. Oamenii veneau cu miile în Wilhelmsplatz şi mulţimea a luat casa cu asalt.

Manfred Lütgenhorst de la cotidianul Münchner Merkur scria, printre altele, la 24 iunie 1949: „Când am ajuns dimineaţa la ora 10.30 în Herford, în faţa casei cu două etaje din Wilhelmsplatz se aflau circa o mie de oameni. Era o imagine dezolantă, de nedescris. Nenumăraţi paralizaţi se aflau în cărucioare, alţii erau transportaţi de rudele lor. Orbi, surdo-muţi, mame cu copii cu dizabilităţi fizice şi mentale, femei în vârstă şi bărbaţi tineri se îmbulzeau gemând. Aproape o sută de maşini, camioane şi microbuze erau parcate pe acel teren şi toţi veneau aici de departe.

Paralizii, ulcere la stomac, orbire: „Domnul Gröning s-a uitat la mine, iar acum sunt din nou complet sănătos.”

Manfred Lütgenhorst continuă: „Credeţi, că veţi fi vindecat?" i-am întrebat eu pe bolnavi. Ei dădeau din cap. ‚Ar fi trebuit să fiţi aici ieri’, mi-a răspuns cineva. ‚Domnul Gröning era în Viersen, în Rheinland iar aici, în curte, se aflau cinci oameni paralizaţi care s-au sculat şi au plecat acasă sănătoşi. A fost o vindecare de la distanţă – curtea i-a făcut sănătoşi.’ Ceilalţi bolnavi au confirmat.

Am înaintat mai departe prin mulţime şi am stenografiat relatările lor minunate. Ele singure ar fi ajuns să umple o carte. Tocmai când îmi aprindeam o ţigară, aud un bărbat tânăr de lângă mine spunând: Vă rog să îmi vindeţi şi mie una!’ Purta o uniformă şi arăta ca un soldat care se întorsese de pe frontul rusesc. I-am dat ţigareta. El şi-a aprins-o şi dezinvolt a spus: ‚Vedeţi, acum sunt din nou în stare să fac singur totul.’ În acest timp el îşi tot mişca braţul drept, inclusiv degetele, de asemenea şi piciorul drept. ‚Aţi fost şi dumneavoastră vindecat de Gröning?’ am întrebat eu: ‚Da, în Rusia am paralizat pe partea dreaptă. Domnul Gröning s-a uitat la mine iar acum sunt perfect sănătos, încă nici nu-mi vine să cred.’ Apoi, fericit, îşi balansă membrele.

M-am îndreptat spre un grup care se adunase în jurul unei femei cu părul alb, în vârsta de aproximativ 40 de ani. ‚Bineînţeles’, am auzit-o pe femeie spunând, ‚şi eu sunt vindecată prin intermediul domnului Gröning. Am avut ulceraţii mari la stomac, tot slăbeam şi n-am mai putut dormi de dureri. Am fost 12 persoane la Gröning. (...) El m-a privit şi am simţit aşa, ca şi când ulceraţiile ar fi căzut jos ca o piatră. De atunci nu mai am dureri, mă îngraş şi radiografiile pe care le-am făcut arată fără îndoială, dispariţia ulceraţiilor. M-am pus la dispoziţia comisiei medicale de investigaţie. Vă spun că tare s-au mai mirat!’

Femeia a continuat: ‚Dar asta încă nu este totul. Săptămâna trecută s-a aflat aici, în curte, un bărbat orb. El a aşteptat mai multe zile şi nopţi la rând. Întrucât eu vin adesea aici, l-am remarcat. L-am compătimit şi l-am invitat la masă. „Nu", refuză el. „Nu pot să pierd momentul în care domnul Gröning iese afară." Atunci i-am adus nişte chifle şi i-am spus că mă voi îngriji să fie dus la gară. „Nu trebuie să mă ajute nimeni, căci mă voi putea duce singur la gară.” Şi apoi am trăit asta cu ochii mei. Domnul Gröning a venit şi tânărul a strigat: „Pot să văd din nou!” Şi, într-adevăr, i s-a luat vălul de pe ochi. Mi-a descris geanta ce o aveam în mână. A spus: „Acolo trece o maşină şi acesta este numărul de circulaţie". Apoi, a găsit singur drumul spre gară. Toţi cei de faţă au plâns de bucurie.’

Interdicţie de vindecare din partea oficialităţilor şi a comunităţii medicale

N-a durat mult şi chiar şi oficialităţile - în special cele din domeniul sănătăţii - au luat în vizor cazul. A fost formată o comisie de investigaţie şi Bruno Gröning a primit interdicţia de a mai vindeca. Câţiva medici cu influenţă îl duşmăneau pe faţă. Au pus totul în mişcare pentru a-i interzice activitatea şi au solicitat să-i fie supuse unei examinări ştiinţifice capacităţile sale de a vindeca. Ce scop se afla în realitate în spatele acestei interdicţii, reiese clar din următoarele afirmaţii ale unor medici direct implicaţi: „Gröning poate dovedi orice doreşte, că tot nu i se va da aprobarea de vindecare”. „Este împotriva demnităţii profesiei de medic să te cobori la nivelul lui Gröning.” La sfârşitul lui iunie, el a trebuit să părăsească definitiv Herford-ul. Toate încercările sale de a primi aprobarea de vindecare au eşuat.

Evoluţia sa şi etape decisive din viaţă

Pregătirea acţiunilor viitoare

Anii de ucenicie cu constrângeri şi întreruperi

După ce freventat cinci ani şcoala populară, Bruno Gröning a început cursurile unei şcoli de comerţ. Dar după doi ani şi jumătate, sub presiunea tatălui său, a fost nevoit să-şi întrerupă educaţia. Maistrul zidar voia ca şi fiul său să înveţe o meserie în construcţii. Prin urmare, a început să înveţe meseria de dulgher, dar nici în acest caz nu şi-a terminat instruirea, din cauza situaţiei economice tulburi de după război. Cu trei luni înainte de terminarea uceniciei, din cauza lipsei comenzilor firma respectivă a fost nevoită să închidă. În continuare, el şi-a câştigat existenţa din cele mai diverse munci. Referitor la acea perioadă, Egon Arthur Schmidt scrie:

„Orice muncă, pe care punea el mâna, îi reuşea”

„Diverşi colegi de muncă mi-au povestit faptul că, îi era caracteristic să reuşească orice muncă pe care punea mâna, fie că repara ceasuri, aparate de radio sau muncea ca lăcătuş. Se pricepea mai ales la tehnică. Dar nu a ezitat niciodată să efectueze cele mai grele şi istovitoare munci. Ca docher, trăgea de frânghie la fel ca oricare dintre tovarăşii lui de muncă. El nu tăinuia faptul că acest aspect trebuia să facă parte din calea vieţii sale şi că era necesar să străbată cele mai adânci văi, ca să ajungă pe culmi. Un vechi proverb chinezesc spune: ‚Cel ce nu a traversat niciodată o mlaştină, nu poate deveni un sfânt.‘ Există suficiente mărturii ale vechilor săi colegi, şi în una dintre ele care mi-a parvenit de curând, persoana care lucrase timp de un an împreună cu Bruno Gröning mi-a spus fără rezerve, că-şi aminteşte cu plăcere de el şi că a fost cel mai bun şi mai cinstit tovarăş de muncă pe care l-a cunoscut vreodată.”

Căsătoria şi loviturile sorţii în cadrul familiei

S-a căsătorit la 21 de ani, dar soţia sa nu l-a înţeles deloc. A vrut să-l limiteze la o viaţă burgheză, lipsită de orizont şi considera vindecările drept „capricii”. Cei doi fii, Harald şi Günter, născuţi în 1931 şi respectiv 1939, au murit amândoi când au împlinit vârsta de 9 ani. Chiar dacă nenumărate persoane fuseseră vindecate datorită lui Bruno Gröning, Gertrud Gröning nu a crezut în puterea de vindecare a soţului său şi nu i-a încredinţat lui cei doi copii, ci medicilor. Dar medicina clasică nu a putut face nimic. Cei doi băieţi au murit în spital, Harald la Danzig, în 1940 iar Günter la Dillenburg, în 1949. Pentru Bruno Gröning acestea au fost încercări grele. Chiar şi peste ani, lăcrima atunci când vorbea despre fiii săi.

Astfel, perioada interbelică a constituit pentru el o pregătire pentru activitatea viitoare. El a trăit multe experienţe amare, ca în acest fel să reuşească să-i înţeleagă pe oameni în orice situaţie şi să le simtă necazurile.

Să ajuţi în loc să împuşti – pe front şi în prizonierat

În 1943, în timpul celui de-al doilea război mondial, a fost recrutat în armata germană. A avut disensiuni cu superiorii săi. A fost ameninţat că va fi trimis în faţa tribunalului de război, pentru că refuza să tragă în oameni. În final, a fost nevoit să meargă pe front. Rănit, a ajuns prizonier la ruşi şi, la sfârşitul anului 1945, a ajuns în Germania de Vest ca refugiat.

Comportamentul lui Bruno Gröning în timpul războiului a fost condus de dorinţa sa de a ajuta. Chiar şi pe front, el profita de fiecare ocazie pentru a-şi ajuta atât camarazii cât şi populaţia civilă.

Într-un oraş rusesc el a facilitat populaţiei civile, ameninţate de foamete, accesul la rezervele de hrană ale armatei. În timpul prizonieratului a luptat pentru condiţii mai bune de locuit, haine mai bune şi pentru hrană mai bună pentru camarazii săi. A ajutat mult la vindecarea edemelor cauzate de malnutriţie. In ciuda cruzimii războiului, el n-a ucis pe nimeni, ci a ajutat nenumăraţi oameni.

Despărţirea de soţie şi dedicarea faţă de oameni

După eliberarea sa din prizonierat, în decembrie 1945, şi-a organizat noua viaţă la Dillenburg, în Hessa, unde şi-a adus familia. După ce i-a murit şi al doilea fiu, din cauză că soţia sa voia să-i interzică orice activitate caritabilă, el s-a despărţit de ea. El se simţea dator ca, forţele vindecătoare cu care era înzestrat, să le împartă tuturor oamenilor. Spunea: „Nu aparţin nimănui în special, ci aparţin omenirii”.

Începuturile anului 1949 îl poartă în regiunea Ruhr. Datorită relatărilor câtorva persoane vindecate, tot mai mulţi oameni sunt interesaţi de Bruno Gröning. Mergea de la o casă la alta, întotdeauna acolo unde era nevoie de el, acolo unde bolnavii îi cereau ajutorul. Astfel, până în martie 1949, când a fost invitat de un inginer din Herford să-i viziteze fiul, el a acţionat doar individual sau în grupuri mici.

Copilăria şi tinereţea

Bătut, batjocorit, neînţeles. Acceptat. Un copil diferit de ceilalţi

Fugea din mediul lipsit de căldură şi se refugia în natură: „Aici l-am trăit pe Dumnezeu”

Bruno Gröning s-a născut la 30 mai 1906 la Danzig-Oliva, fiind al patrulea dintre cei şapte copii ai soţilor August şi Margarethe Gröning. Părinţii şi-au dat seama de timpuriu că fiul lor avea ceva deosebit. De exemplu, animale sperioase cum sunt iepurii sau căprioarele, veneau la el şi se lăsau mângâiate.

Pe măsură ce creştea, Bruno Gröning simţea că lumea în care trăieşte îi este tot mai străină. Gröning povestea că uneori era snopit în bătaie acasă. Loviturile nu-i provocau suferinţă corporală, spune el, dar se simţea neînţeles.

Simţindu-se respins de duritatea sufletească a celor din jurul său, micul Bruno se refugia în natură. Se simţea atras mai mult de animale, de copaci şi tufe decât de anumiţi oameni. Deseori dispărea cu orele în pădurea învecinată.

„Aici îl simţeam pe Dumnezeu în fiecare tufă, în fiecare animal, chiar şi în pietre. Puteam rămâne oriunde cu orele – de altfel, nu mai aveam noţiunea timpului – puteam medita şi aveam mereu sentimentul că toată viaţa mea interioară se dilata atingând infinitul.”

Nu participa niciodată la încăierările dure ale copiilor de vârsta sa. Şi, deseori, era ţinta batăii lor de joc, fiind pedepsit şi bătut pentru faptul că era altfel decât ei.

Vindecări apreciate la oameni şi animale

Cu timpul, a devenit tot mai perceptibil acel aspect al fiinţei lui Bruno Gröning, care mai târziu avea să-i aducă faima. În prezenţa sa oamenii şi animalele îşi redobândeau sănătatea. În special, în timpul primului război mondial, mergea frecvent în lazarete, unde era mereu binevenit. Răniţii se simţeau bine în prezenţa lui şi mulţi se însănătoşeau. Bolnavii o chemau la ei pe mama lui, rugând-o să vină însoţită de micul Bruno. In rândul familiei şi în cercul de cunoştinţe darul băiatului de a vindeca a fost primit cu plăcere.

Aspiraţia spre independenţă

Bruno Gröning scria în biografia sa: „Incă de pe vremea când eram copil, în prezenţa mea bolnavii se eliberau de simptome iar copiii, şi adulţii agitaţi sau puşi pe ceartă, se calmau după ce rosteam câteva cuvinte. Copil fiind, mi-am dat seama că animalele, unele cunoscute ca sperioase sau altele ca fioroase, dădeau dovadă de blândeţe şi ascultare faţă de mine. In contrast, relaţia mea cu familia era stranie şi tensionată. De foarte timpuriu, am început să aspir la independenţă totală, pentru a putea scăpa de acest mediu familial în care mă simţeam neînţeles”.

Bruno Gröning (1906 - 1959)

Un om extraordinar într-un context social controversat

În anul1949 numele Bruno Gröning a devenit cunoscut peste noapte.  Se vorbea despre el în ziare, la radio şi în jurnalele de actualităţi. Evenimentele legate de "doctorul minune", aşa cum i s-a spus între timp, au ţinut luni de-a rândul în tensiune tânăra republică. S-a realizat un film, s-au întrunit comisii de cercetare ştiinţifică, iar oficialităţile, până la funcţiile cele mai înalte, s-au ocupat de cazul Bruno Gröning. Ministrul social al Renaniei de Nord a cerut ca Bruno Gröning să fie urmărit din cauza încălcării legii cu privire la practica tămăduitorilor naturişti, în timp ce primul ministru al Bavariei, a declarat că unei asemenea „apariţii de excepţie” cum este Gröning nu este permis să-i fie aplicată interdicţia prin paragrafele legii. Ministerul de interne bavarez a denumit activitatea lui Gröning drept „activitate liberă, caritabilă".

La toate nivelele, în rândurile populaţiei se discuta înflăcărat şi existau controverse privind cazul Bruno Gröning. Emoţiile atingeau cote înalte. Preoţi, medici, jurnalişti, jurişti, politicieni şi psihologi, toţi vorbeau despre Bruno Gröning.Vindecările lui miraculoase erau pentru unii daruri binecuvântate primite de la o putere superioară, iar pentru alţii o escrocherie. Totuşi vindecările erau fapte reale confirmate medical.

Interesul internaţional faţă de un simplu muncitor

Bruno Gröning s-a născut în 1906 în Danzig (azi Gdansk) şi după război a emigrat ca refugiat în Germania de vest. Era un simplu muncitor. Existenţa şi-a câştigat-o făcând diverse munci, de dulgher, muncitor în fabrică şi lucrător în port. Şi deodată s-a aflat în centrul interesului public. Ştirea despre vindecările lui miraculoase s-a răspândit în toată lumea. Din toate ţările veneau la el bolnavi, primea scrisori cu rugăminţi şi oferte. Zeci de mii de oameni care căutau ajutor mergeau acolo unde el îşi desfăşura activitatea. Se profila o revoluţie în medicină.

Sub povara interdicţiilor, a proceselor şi a colaboratorilor profitori

Forţele ostile erau prezente şi ele şi făceau totul pentru a interzice activitatea lui Bruno Gröning. L-au urmărit interdicţii de vindecare, i-au fost intentate procese. Toate eforturile lui Bruno Gröning de a face ca activitatea sa să se desfăşoare conform prevederilor legale existente la acea dată au eşuat. Pe de o parte, exista rezistenţa celor aflaţi pe diferite nivele ale puterii şi pe de altă parte incapacitatea sau dorinţa de îmbogăţire a colaboratorilor săi. Când, în ianuarie 1959 Bruno Gröning a murit într-un spital din Paris, ultimul proces împotriva sa era în plină desfăşurare. Procesul a fost sistat, sentinţa nu a mai fost pronunţată niciodată şi multe întrebări au rămas fără răspuns.