Tolerarea escrocilor

Bruno Gröning le dă tuturor oamenilor șansa de a se schimba

Extorcare de bani – Colaboratorii își arată adevărata față

La Bruno Gröning mereu veneau oameni sub pretextul că doresc să-l ajute. Mulți însă erau interesați numai să facă afaceri pe seama capacităților sale. El părea că atrage permanent asemenea oameni. Dacă aceștia nu-și atingeau obiectivele și Gröning se despărțea de ei, atunci încercau de multe ori, prin lungi procese, să-l stoarcă de bani.

Un asemenea exemplu a fost doamna Hülsmann care, în martie 1949, l-a găzduit pe Bruno Gröning în casa lor din Herford ca recunoștință pentru vindecarea fiului ei. După ce a constatat că nu poate câștiga nimic de pe urma lui Gröning, l-a reclamat la Tribunalul pentru Litigii de Muncă. Ea o obținut transformarea timpului pe care i-l pusese inițial la dispoziție gratuit în timp de lucru, solicitând retroactiv salariu pentru asta. Bruno Gröning a fost obligat să-i plătească până la sfârșitul vieții sale o rată lunară. Astfel sau în moduri asemănătoare și-au arătat adevărata lor față mulți dintre foștii săi colaboratori.

„Trebuiau să existe şi asemenea oameni, pentru a descoperi cum este omul în realitate”

De ce a acceptat Bruno Gröning atât de aproape de el aceste așa-zise ajutoare? De ce nu a ținut la distanță asemenea „afaceriști”? Într-o prelegere din 31 august 1950 de la München, a făcut referire la această întrebare: „Până acum, oamenii nu s-au dat în lături de la nimic ca pe seama cunoştinţelor şi abilităţilor acestui mic bărbat să câștige bani. Ei credeau că au dat peste o mină de aur. Intr-o oarecare măsură ei au avut posibilitatea de a câștiga bani dar, slavă Domnului, nu au putut profita cu adevărat. Trebuiau să existe și asemenea oameni, pentru a putea descoperi cum este omul în realitate, că omul trece peste cadavre și nu-l interesează dacă bolnavul primește ajutor sau nu. Există oameni care calcă peste cadavre, care sunt în stare să privească liniștiți un bolnav care zace. Acești oameni nu s-au interesat niciodată de bolnavi și nu s-au dat în lături de la nimic pentru a fi în apropierea mea. Știu că unii se întreabă: „Da, dar dacă cineva știe atât de multe, de ce nu a știut și asta, poate că de fapt nu știe nimic.” Dacă și în ce măsură eu ştiu ceva, veți afla pe parcus. Dar aceste lucruri trebuiau să se întâmple. Acest material a lipsit la construcţia acestei lucrări, ca să vă pot elibera dvs. tuturor calea.

„… atunci știe fiecare cine sunt ei”

Grete Häusler (1922-2007), persoană vindecată, colaboratoare îndelungată a lui Bruno Gröning, fondatoarea „Cercului de Prieteni-Bruno Gröning” descrie în carte ei Acesta e adevărul despre și în jurul lui Bruno Gröning următoarea întâmplare: „Odată, la despărțire, i-am urat domnului Gröning toate cele bune spunându-i: Domnule Gröning, vă urez să aveți parte de liniște pentru a putea vindeca și să nu mai fiți înconjurat de nici un colaborator viclean, mi-a răspuns spre marea mea mirare: ‚Complet greșit, fiindcă așa trebuie să fie!’. Pe vremea aceea nu am înțeles, dar el mi-a explicat de ce trebuie să facă și să suporte toate astea. Mi-a destăinuit atunci și un secret: ‚Știu ce poartă un om în el. Dacă însă le-aș spune oamenilor: ‚Acesta e un mincinos, este un escroc, un hoț’, nu m-ar crede nimeni. Ce trebuie însă să fac? Trebuie să-i adun pe acești oameni în jurul meu, să-i învăț binele, să-i conving să se schimbe și apoi să le dau ocazia să mintă, să păcălească și să fure. Şi dacă, în ciuda celor învăţate totuşi ei o fac, atunci toată lumea va şti cine sunt ei de fapt. Atunci îi las să se apropie de mine și, nefiind laș, atunci lupt.”

Noi căi și noi obstacole

Afaceriștii din jurul lui Gröning

Un manager al lui Gröning, autoproclamat, cu pretenții de exclusivitate

Din recunoștință pentru vindecarea soției sale, omul de afaceri din Wangerooge, Otto Meckelburg a vrut să-l sprijine pe Bruno Gröning și i-a prezentat planuri concrete pentru înființarea unor clinici de vindecare. Bruno Gröning a acceptat și astfel Meckelburg a devenit „managerul lui”.

La sfârșitul lui decembrie au plecat amândoi spre Wangerooge. Aici, Gröning a vorbit la întâlnirile organizate de Meckelburg și a săvârșit nenumărate vindecări. El i-a acordat acelui bărbat întreaga sa încredere. Printr-o declarație datată 8 ianuarie 1950, în Wangerooge el și-a încredințat în totalitate lui Meckelburg viitorul operei sale de vindecare:

„Domnul Gröning este de acord cu planul domnului Meckelburg și se obligă să se pună complet la dispoziție pentru atingerea acestui obiectiv. De asemenea, va sprijini cu toată puterea sa și cu tot ce este necesar pe domnul Meckelburg în demersul său de a înființa Asociația și va sprijini activitatea Asociației, pentru ca ea să-şi atingă obiectivele propuse. Domnul Gröning își asumă această obligație atât față de dl. Meckelburg personal, cât și față de Asociația în curs de înființare, cu obiectivele enunțate mai sus. Domnul Gröning se obligă în plus de a nu acorda acest sprijin nici unei alte persoane și nici unui alt cerc de persoane. El își va exercita activitatea sa numai în cadrul Asociației și numai cu acordul domnului Meckelburg.

Încă din ianuarie, Meckelburg a înființat Asociația pentru cercetarea metodelor de vindecare ale lui Gröning. El însuși a devenit director, primind un salariu lunar de 1000 mărci germane. Bruno Gröning nu a primit nici un ban. S-a dovedit apoi că Meckelburg nu și-a respectat promisiunile. El vedea în Gröning numai o sursă de bani și îl numea batjocoritor „cel mai bun cal al său din grajd”. Bolnavii îi erau indiferenți. El îl legase pe Gröning de el prin acest contract și „vindecătorul minune” trebuia să facă tot ce îi cerea el.

De-abia în iunie 1950 a reușit Gröning să se despartă de Meckelburg, cel din urmă jurând răzbunare: „Pe Gröning o să-l prind și o să-i rup toate oasele.”

Un tămăduitor naturist oferă prelegeri

După aceea, Gröning a lucrat câteva luni împreună cu Eugen Enderlin, tămăduitor naturist în München. Acesta primise o vindecare la Traberhof și i-a oferit lui Bruno Gröning posibilitatea de a ține prelegeri în cabinetul său. Însă și Enderlin s-a dovedit, până la urmă, a fi interesat numai de afaceri. Nu îl interesa să ajute, ci vroia să scoată bani cu ajutorul „fenomenului Gröning”. La sfârșitul anului Gröning s-a despărțit de el. O nouă încercare de colaborare în 1952/53 a eșuat din aceleași motive.

Un tămăduitor carierist

În perioada următoare, Gröning a ținut prelegeri în pensiunea Weikersheim din Gräfelfing. Dr. Kurt Trampler, ziarist, l-a găzduit pe Gröning și a organizat întâlnirile. El îl cunoștea pe Gröning deja din toamna lui 1949. Atunci venise ca reporter al unui ziar din München la Traberhof și primise în mod nesperat o vindecare a unei suferințe la picior. Drept mulțumire a scris cartea Die große Umkehr (Marea întoarcere) și a intervenit la autorități în favoarea lui Gröning. Ca și în cazul lui Enderlin, și conferințele de la Gräfelfing s-au bucurat de o participare numeroasă. Acolo s-au petrecut vindecări incredibile. Dar și relația cu Trampler a fost sortită eșecului. Crezând că a învățat suficient de la Gröning, s-a despărțit de el și a început să lucreze ca vindecător, pe cont propriu.

Traberhof - Asaltul mulţimii în Rosenheim

În septembrie 1949 la Gröning se adună zilnic până la 30.000 de oameni în căutare de ajutor

În august 1949, după încheierea examinărilor din Heidelberg, Bruno Gröning a plecat spre sudul Germaniei. El dorea să scape de tumultul creat în jurul său şi s-a retras la o proprietate privată de lângă Rosenheim, în apropiere de München. La început, s-a reuşit să fie ţinut secret locul unde se afla el. Însă, după ce primele ziare au scris despre sosirea sa în Bavaria, a început un adevărat asalt al mulţimii.

Până la 30.000 de oameni veneau zilnic la Rosenheim, la Traberhof. Au fost relatări de presă, la radio şi în jurnalul săptămânal. A fost făcut chiar şi un film de cinema, cu titlul „Gröning”, care documenta întâmplările din jurul lui.

Scene biblice

Ziarul Zeitungsblitz relata în a doua săptămână din septembrie, într-o ediţie specială: „Între timp se adunaseră peste zece mii de oameni care, de ore întregi, într-o vreme caniculară, aşteaptau momentul suprem în care Gröning apare la balcon, să le vorbească tuturor şi să le transmită puterea sa de vindecare. Oamenii stăteau înghesuiţi unul lângă altul, pentru a primi cât mai mult din ‚puterea sa de vindecare’. Incepeau să se manifeste deja reacţiile la cei grav bolnavi, aflaţi în scaune cu rotile, sau la cei care stăteau în picioare, pe margine. Cei pe jumătate orbi începeau să vadă iar, cei infirmi se ridicau din nou, cei paralizaţi îşi mişcau din nou membrele. Sute de oameni relatau despre dureri crescânde în locurile bolnave, de apariţia junghiurilor, despre înţepături şi furnicături şi spuneau de un sentiment de nedescris de ‚uşurare’ sau despre dispariţia bruscă a durerilor de cap."

Nu numai la Traberhof aveau loc scene biblice. Peste tot unde apărea, Gröning era imediat înconjurat de nenumăraţi bolnavi. Anita Höhne descrie starea de lucruri din jurul lui Gröning în cartea ei Vindecători spirituali contemporani: „Atunci când Gröning îşi anunţa sosirea, începea un adevărat pelerinaj. Acestea sunt scenele specifice pe care le-a observat jurnalistul Rudolf Spitz în septembrie 1949, în München, vizitându-l pe Gröning:

‚La ora 19.00 se aflau mii de oameni în Sonnenstrasse. Şi la ora 22.30 tot acolo erau. Am trăit multe în cinci ani de război, însă niciodată n-am fost mai mişcat ca în aceste patru ore, în care am stat faţă în faţă cu Bruno Gröning şi am fost martorul unui cortegiu îngrozitor al suferinţei şi al nenorocirii. Epileptici, orbi şi paralizaţi sprijiniţi în cârje se înghesuiau spre el. Mame care-i aduceau copiii paralizaţi. Lumea cădea în leşin, se auzeau strigăte, oamenii implorau disperaţi după ajutor, se auzeau rugăminţi, dorinţe, suspine.’”

Organele de stat recunosc bunele intenţii

Anita Höhne îl citează pe jurnalistul Rudolf Spitz: „Dr. Kurt Trampler, un alt jurnalist din München, care se găsea şi el la Traberhof în Rosenheim, unde trăia pe atunci Bruno Gröning, a văzut bolnavi aduşi pe tărgi, oameni paralizaţi, o mulţime imensă de oameni. Trampler venise în calitate de reporter al ziarului săptămânal Münchner Allgemeine - fiind un jurnalist obiectiv, care scria numai ceea ce vedea şi auzea personal: ‚Auzim acum o voce de la balcon, care nu este a lui Gröning şi ne precipităm la fereastră. Prefectul poliţiei din München, dl. Pitzer, se adresează mulţimii. El relatează despre o afecţiune a nervului sciatic, care l-a chinuit ani de-a rândul şi care s-a ameliorat în prezenţa lui Gröning. Cu siguranţă, Pitzer nu este genul de om care să aibe predispoziţii hipersensibile, însă ceea ce a observat la el însuşi, poate să confirme. Acum el este în mod oficial de partea lui Gröning, iar deputatul partidului CSU – dl. Hagen îl urmează cu o declaraţie asemănătoare.’"

Şi oficialităţile din Bavaria erau bine intenţionate în privinţa lui Bruno Gröning. Cotidianul Münchner Merkur a relatat în 7 septembrie 1949 sub titlul „Bunăvoinţă faţă de Bruno Gröning“: „Primul ministru dr. Erhard a declarat luni, la o conferinţă de presă, că activitatea unei astfel de „apariţii deosebite", cum este Bruno Gröning, nu trebuie să eşueze din cauza paragrafelor. După părerea sa, în ceea ce priveşte aprobarea activităţii lui Gröning în Bavaria nu sunt mari obstacole.

Ministerul de Interne din Bavaria face cunoscut la închiderea redacţiei: Revizuirea în acest moment a activităţii de vindecare a lui Bruno Gröning a arătat că aceasta poate fi tratată ca un act liber de iubire a aproapelui şi, în aceste condiţii, nu are nevoie de aprobare conform legii cu privire la terapeuţii naturişti."

De la defăimare se trece la documentarea medicală a vindecărilor

La Traberhof s-a făcut mare vâlvă în jurul lui Gröning. S-au găsit mulţi afacerişti, care au vrut să câştige de pe urma capacităţilor sale. Ei i-au afectat renumele şi prestigiul său, provocând o distanţare a oficialităţilor. Când situaţia a devenit de nesuportat, Gröning s-a retras în munţii bavarezi. El voia să dea curs unor oferte de organizare a lăcaşurilor de vindecare. Ţelul său era să creeze lăcaşuri în care cei care caută ajutor, să poată primi vindecarea într-un mod organizat. Medicii urmau să facă o consultaţie preliminară şi una după vindecare, potrivit modelului din Heidelberg şi să documenteze vindecările apărute.

„Fenomenul Groening” şi ştiinţa

Examinările medicale din Heidelberg promit un raport de expertiză

In perioada în care s-a aflat în Herford, colaboratorii de specialitate medicală ai revistei Revue au început să verifice succesele de vindecare ale lui Gröning. Medicul şi psihologul prof. dr. H.G. Fischer din Marburg a plecat la Herford cu o grupă de corespondenţi speciali. Acolo a purtat convorbiri cu cei vindecaţi şi a trebuit să constate cu stupoare, că „metoda” lui Gröning avea într-adevăr succes. După aceea, revista Revue s-a hotărât să contribuie la elucidarea ştiinţifică a „fenomenului Gröning". În clinica universitară din Heidelberg urma să se cerceteze „metoda de vindecare" a „doctorului minune“.

Bruno Gröning a acceptat propunerile lui Fischer, deoarece acesta i-a promis un raport de expertiză pozitiv, în cazul unei evoluţii favorabile. Gröning a sperat că a găsit o cale pentru a putea acţiona neîngrădit.

Vindecări în prezenţa medicilor – „Bruno Gröning nu este un şarlatan”

Investigaţiile au început în data de 27 iulie. Dintre cei peste 80.000 de bolnavi care prin scrisorile lor l-au rugat să-i ajute, au fost alese câteva persoane, pentru că Gröning trebuia să-şi demonstreze capacităţile sale. La aceştia s-au mai adăugat şi câţiva pacienţi ai „Clinicii Ludolf-Krehl” din Heidelberg. Pacienţii au fost temeinic consultaţi în prealabil şi li s-a stabilit diagnosticul exact. În final, aceştia au venit la Gröning, care urma să acţioneze asupra lor prin „metoda sa“. În acest timp, medicii au asistat permanent. Ei au putut observa cum bolile dispăreau în mod spontan. Consultaţiile ulterioare efectuate în cadrul clinicii au confirmat vindecările. Au fost vindecate chiar şi boli incurabile, cum ar fi „boala Bechterew“.

Într-o expertiză care a precedat-o pe cea finală, publicată în Revue, prof. dr. Fischer a explicat clar că Bruno Gröning nu este un şarlatan, mai degrabă un doctor al sufletului, înzestrat de la natură. In acest mod, el a încercat să explice „fenomenul Gröning“ din punctul lui de vedere, fără a-i da dreptate.

Gröning refuză speculanţii

Expertiza finală trebuia făcută după evaluarea tuturor rezultatelor. Lui Bruno Gröning i s-a dat asigurarea că drumul pentru activitatea sa pe mai departe va fi, în sfârşit, eliberat. Între timp, profesorii Fischer şi von Weizsäcker (sub conducerea căruia avea loc toată acţiunea) i-au făcut lui Bruno Gröning următoarea propunere. Ei voiau să înfiinţeze lăcaşuri de vindecare, în care el să acţioneze pe lângă medici. Conducerea acestora şi alegerea pacienţilor rămânea, însă, la latitudinea lor.

Despre acestă propunere Bruno Gröning spunea: „In acest context, condiţiile financiare pe care mi le-a pus domnul prof. F. erau de aşa natură, încât nu le-am putut accepta. Desigur că au avut loc multe convorbiri pe această temă şi cu domnii care ar fi vrut să finanţeze acest proiect. Nu am putut să fiu, însă, de acord cu propunerile domnului prof. F. şi le-am refuzat, pentru că: 1. Eu nu dispun de nici un ban şi, astfel, nu-mi pot lua faţă de el obligaţii financiare, pe care nu le pot îndeplini; 2. Eu nu am intenţionat niciodată să fac o afacere din asta. Toate acestea erau pentru mine pretenţii de neconceput. În afară de asta, voiam să fac numai ceea ce corespundea vocaţiei mele: Să-i ajut pe cei în căutare de ajutor şi să mă pun la dispoziţia medicilor şi a psihoterapeuţilor dar, în nici un caz, să fac o afacere din toate acestea."

Absenţa raportului de expertiză şi un potenţial conflict cu legea

Atitudinea de refuz a lui Bruno Gröning i-a determinat pe profesori să-şi piardă interesul faţă de el. Raportul de expertiză promis nu a mai fost întocmit niciodată. În loc să i se ofere posibilitatea de a-şi desfăşura activitatea, i s-au pus şi mai multe piedici în cale. Pe parcursul cercetărilor, „metoda sa de vindecare” a fost documentată folosindu-se termeni ca: „tratament”, „pacient” etc., fiind astfel evaluată ca activitate medicală. Prin aceasta, conflictul cu legea practicii naturiste era inevitabil.

1949 - în centrul atenţiei publice

Activitatea lui Bruno Gröning în Herford

Mii de bolnavi şi oameni care căutau ajutor îl asaltează pe Gröning

Dieter Hülsmann în vârstă de 9 ani era la pat de multă vreme. Suferea de distrofie musculară progresivă şi niciunul dintre medicii şi profesorii consultaţi nu l-a putut ajuta. După ce Bruno Gröning s-a ocupat de copil, acesta a putut să meargă. Fiind copleşit de vindecarea spontană a fiului său, inginerul Hülsmann l-a rugat pe oaspete să mai rămână. Dorea să-i invite şi pe alţi bolnavi, care să fie ajutaţi de „bărbatul minune" – cum s-a exprimat Hülsmann.

Bruno Gröning a acceptat propunerea şi, astfel, zi de zi cei ce căutau ajutor veneau în număr tot mai mare. Tot mai mulţi oameni au aflat de întâmplările minunate care aveau loc prin intermediul lui Gröning. La scurt timp, numele său era pe buzele tuturor. Ziarele relatau despre "doctorul minune", iar în zona engleză a devenit subiectul zilei. Oamenii veneau cu miile în Wilhelmsplatz şi mulţimea a luat casa cu asalt.

Manfred Lütgenhorst de la cotidianul Münchner Merkur scria, printre altele, la 24 iunie 1949: „Când am ajuns dimineaţa la ora 10.30 în Herford, în faţa casei cu două etaje din Wilhelmsplatz se aflau circa o mie de oameni. Era o imagine dezolantă, de nedescris. Nenumăraţi paralizaţi se aflau în cărucioare, alţii erau transportaţi de rudele lor. Orbi, surdo-muţi, mame cu copii cu dizabilităţi fizice şi mentale, femei în vârstă şi bărbaţi tineri se îmbulzeau gemând. Aproape o sută de maşini, camioane şi microbuze erau parcate pe acel teren şi toţi veneau aici de departe.

Paralizii, ulcere la stomac, orbire: „Domnul Gröning s-a uitat la mine, iar acum sunt din nou complet sănătos.”

Manfred Lütgenhorst continuă: „Credeţi, că veţi fi vindecat?" i-am întrebat eu pe bolnavi. Ei dădeau din cap. ‚Ar fi trebuit să fiţi aici ieri’, mi-a răspuns cineva. ‚Domnul Gröning era în Viersen, în Rheinland iar aici, în curte, se aflau cinci oameni paralizaţi care s-au sculat şi au plecat acasă sănătoşi. A fost o vindecare de la distanţă – curtea i-a făcut sănătoşi.’ Ceilalţi bolnavi au confirmat.

Am înaintat mai departe prin mulţime şi am stenografiat relatările lor minunate. Ele singure ar fi ajuns să umple o carte. Tocmai când îmi aprindeam o ţigară, aud un bărbat tânăr de lângă mine spunând: Vă rog să îmi vindeţi şi mie una!’ Purta o uniformă şi arăta ca un soldat care se întorsese de pe frontul rusesc. I-am dat ţigareta. El şi-a aprins-o şi dezinvolt a spus: ‚Vedeţi, acum sunt din nou în stare să fac singur totul.’ În acest timp el îşi tot mişca braţul drept, inclusiv degetele, de asemenea şi piciorul drept. ‚Aţi fost şi dumneavoastră vindecat de Gröning?’ am întrebat eu: ‚Da, în Rusia am paralizat pe partea dreaptă. Domnul Gröning s-a uitat la mine iar acum sunt perfect sănătos, încă nici nu-mi vine să cred.’ Apoi, fericit, îşi balansă membrele.

M-am îndreptat spre un grup care se adunase în jurul unei femei cu părul alb, în vârsta de aproximativ 40 de ani. ‚Bineînţeles’, am auzit-o pe femeie spunând, ‚şi eu sunt vindecată prin intermediul domnului Gröning. Am avut ulceraţii mari la stomac, tot slăbeam şi n-am mai putut dormi de dureri. Am fost 12 persoane la Gröning. (...) El m-a privit şi am simţit aşa, ca şi când ulceraţiile ar fi căzut jos ca o piatră. De atunci nu mai am dureri, mă îngraş şi radiografiile pe care le-am făcut arată fără îndoială, dispariţia ulceraţiilor. M-am pus la dispoziţia comisiei medicale de investigaţie. Vă spun că tare s-au mai mirat!’

Femeia a continuat: ‚Dar asta încă nu este totul. Săptămâna trecută s-a aflat aici, în curte, un bărbat orb. El a aşteptat mai multe zile şi nopţi la rând. Întrucât eu vin adesea aici, l-am remarcat. L-am compătimit şi l-am invitat la masă. „Nu", refuză el. „Nu pot să pierd momentul în care domnul Gröning iese afară." Atunci i-am adus nişte chifle şi i-am spus că mă voi îngriji să fie dus la gară. „Nu trebuie să mă ajute nimeni, căci mă voi putea duce singur la gară.” Şi apoi am trăit asta cu ochii mei. Domnul Gröning a venit şi tânărul a strigat: „Pot să văd din nou!” Şi, într-adevăr, i s-a luat vălul de pe ochi. Mi-a descris geanta ce o aveam în mână. A spus: „Acolo trece o maşină şi acesta este numărul de circulaţie". Apoi, a găsit singur drumul spre gară. Toţi cei de faţă au plâns de bucurie.’

Interdicţie de vindecare din partea oficialităţilor şi a comunităţii medicale

N-a durat mult şi chiar şi oficialităţile - în special cele din domeniul sănătăţii - au luat în vizor cazul. A fost formată o comisie de investigaţie şi Bruno Gröning a primit interdicţia de a mai vindeca. Câţiva medici cu influenţă îl duşmăneau pe faţă. Au pus totul în mişcare pentru a-i interzice activitatea şi au solicitat să-i fie supuse unei examinări ştiinţifice capacităţile sale de a vindeca. Ce scop se afla în realitate în spatele acestei interdicţii, reiese clar din următoarele afirmaţii ale unor medici direct implicaţi: „Gröning poate dovedi orice doreşte, că tot nu i se va da aprobarea de vindecare”. „Este împotriva demnităţii profesiei de medic să te cobori la nivelul lui Gröning.” La sfârşitul lui iunie, el a trebuit să părăsească definitiv Herford-ul. Toate încercările sale de a primi aprobarea de vindecare au eşuat.

Evoluţia sa şi etape decisive din viaţă

Pregătirea acţiunilor viitoare

Anii de ucenicie cu constrângeri şi întreruperi

După ce freventat cinci ani şcoala populară, Bruno Gröning a început cursurile unei şcoli de comerţ. Dar după doi ani şi jumătate, sub presiunea tatălui său, a fost nevoit să-şi întrerupă educaţia. Maistrul zidar voia ca şi fiul său să înveţe o meserie în construcţii. Prin urmare, a început să înveţe meseria de dulgher, dar nici în acest caz nu şi-a terminat instruirea, din cauza situaţiei economice tulburi de după război. Cu trei luni înainte de terminarea uceniciei, din cauza lipsei comenzilor firma respectivă a fost nevoită să închidă. În continuare, el şi-a câştigat existenţa din cele mai diverse munci. Referitor la acea perioadă, Egon Arthur Schmidt scrie:

„Orice muncă, pe care punea el mâna, îi reuşea”

„Diverşi colegi de muncă mi-au povestit faptul că, îi era caracteristic să reuşească orice muncă pe care punea mâna, fie că repara ceasuri, aparate de radio sau muncea ca lăcătuş. Se pricepea mai ales la tehnică. Dar nu a ezitat niciodată să efectueze cele mai grele şi istovitoare munci. Ca docher, trăgea de frânghie la fel ca oricare dintre tovarăşii lui de muncă. El nu tăinuia faptul că acest aspect trebuia să facă parte din calea vieţii sale şi că era necesar să străbată cele mai adânci văi, ca să ajungă pe culmi. Un vechi proverb chinezesc spune: ‚Cel ce nu a traversat niciodată o mlaştină, nu poate deveni un sfânt.‘ Există suficiente mărturii ale vechilor săi colegi, şi în una dintre ele care mi-a parvenit de curând, persoana care lucrase timp de un an împreună cu Bruno Gröning mi-a spus fără rezerve, că-şi aminteşte cu plăcere de el şi că a fost cel mai bun şi mai cinstit tovarăş de muncă pe care l-a cunoscut vreodată.”

Căsătoria şi loviturile sorţii în cadrul familiei

S-a căsătorit la 21 de ani, dar soţia sa nu l-a înţeles deloc. A vrut să-l limiteze la o viaţă burgheză, lipsită de orizont şi considera vindecările drept „capricii”. Cei doi fii, Harald şi Günter, născuţi în 1931 şi respectiv 1939, au murit amândoi când au împlinit vârsta de 9 ani. Chiar dacă nenumărate persoane fuseseră vindecate datorită lui Bruno Gröning, Gertrud Gröning nu a crezut în puterea de vindecare a soţului său şi nu i-a încredinţat lui cei doi copii, ci medicilor. Dar medicina clasică nu a putut face nimic. Cei doi băieţi au murit în spital, Harald la Danzig, în 1940 iar Günter la Dillenburg, în 1949. Pentru Bruno Gröning acestea au fost încercări grele. Chiar şi peste ani, lăcrima atunci când vorbea despre fiii săi.

Astfel, perioada interbelică a constituit pentru el o pregătire pentru activitatea viitoare. El a trăit multe experienţe amare, ca în acest fel să reuşească să-i înţeleagă pe oameni în orice situaţie şi să le simtă necazurile.

Să ajuţi în loc să împuşti – pe front şi în prizonierat

În 1943, în timpul celui de-al doilea război mondial, a fost recrutat în armata germană. A avut disensiuni cu superiorii săi. A fost ameninţat că va fi trimis în faţa tribunalului de război, pentru că refuza să tragă în oameni. În final, a fost nevoit să meargă pe front. Rănit, a ajuns prizonier la ruşi şi, la sfârşitul anului 1945, a ajuns în Germania de Vest ca refugiat.

Comportamentul lui Bruno Gröning în timpul războiului a fost condus de dorinţa sa de a ajuta. Chiar şi pe front, el profita de fiecare ocazie pentru a-şi ajuta atât camarazii cât şi populaţia civilă.

Într-un oraş rusesc el a facilitat populaţiei civile, ameninţate de foamete, accesul la rezervele de hrană ale armatei. În timpul prizonieratului a luptat pentru condiţii mai bune de locuit, haine mai bune şi pentru hrană mai bună pentru camarazii săi. A ajutat mult la vindecarea edemelor cauzate de malnutriţie. In ciuda cruzimii războiului, el n-a ucis pe nimeni, ci a ajutat nenumăraţi oameni.

Despărţirea de soţie şi dedicarea faţă de oameni

După eliberarea sa din prizonierat, în decembrie 1945, şi-a organizat noua viaţă la Dillenburg, în Hessa, unde şi-a adus familia. După ce i-a murit şi al doilea fiu, din cauză că soţia sa voia să-i interzică orice activitate caritabilă, el s-a despărţit de ea. El se simţea dator ca, forţele vindecătoare cu care era înzestrat, să le împartă tuturor oamenilor. Spunea: „Nu aparţin nimănui în special, ci aparţin omenirii”.

Începuturile anului 1949 îl poartă în regiunea Ruhr. Datorită relatărilor câtorva persoane vindecate, tot mai mulţi oameni sunt interesaţi de Bruno Gröning. Mergea de la o casă la alta, întotdeauna acolo unde era nevoie de el, acolo unde bolnavii îi cereau ajutorul. Astfel, până în martie 1949, când a fost invitat de un inginer din Herford să-i viziteze fiul, el a acţionat doar individual sau în grupuri mici.

Copilăria şi tinereţea

Bătut, batjocorit, neînţeles. Acceptat. Un copil diferit de ceilalţi

Fugea din mediul lipsit de căldură şi se refugia în natură: „Aici l-am trăit pe Dumnezeu”

Bruno Gröning s-a născut la 30 mai 1906 la Danzig-Oliva, fiind al patrulea dintre cei şapte copii ai soţilor August şi Margarethe Gröning. Părinţii şi-au dat seama de timpuriu că fiul lor avea ceva deosebit. De exemplu, animale sperioase cum sunt iepurii sau căprioarele, veneau la el şi se lăsau mângâiate.

Pe măsură ce creştea, Bruno Gröning simţea că lumea în care trăieşte îi este tot mai străină. Gröning povestea că uneori era snopit în bătaie acasă. Loviturile nu-i provocau suferinţă corporală, spune el, dar se simţea neînţeles.

Simţindu-se respins de duritatea sufletească a celor din jurul său, micul Bruno se refugia în natură. Se simţea atras mai mult de animale, de copaci şi tufe decât de anumiţi oameni. Deseori dispărea cu orele în pădurea învecinată.

„Aici îl simţeam pe Dumnezeu în fiecare tufă, în fiecare animal, chiar şi în pietre. Puteam rămâne oriunde cu orele – de altfel, nu mai aveam noţiunea timpului – puteam medita şi aveam mereu sentimentul că toată viaţa mea interioară se dilata atingând infinitul.”

Nu participa niciodată la încăierările dure ale copiilor de vârsta sa. Şi, deseori, era ţinta batăii lor de joc, fiind pedepsit şi bătut pentru faptul că era altfel decât ei.

Vindecări apreciate la oameni şi animale

Cu timpul, a devenit tot mai perceptibil acel aspect al fiinţei lui Bruno Gröning, care mai târziu avea să-i aducă faima. În prezenţa sa oamenii şi animalele îşi redobândeau sănătatea. În special, în timpul primului război mondial, mergea frecvent în lazarete, unde era mereu binevenit. Răniţii se simţeau bine în prezenţa lui şi mulţi se însănătoşeau. Bolnavii o chemau la ei pe mama lui, rugând-o să vină însoţită de micul Bruno. In rândul familiei şi în cercul de cunoştinţe darul băiatului de a vindeca a fost primit cu plăcere.

Aspiraţia spre independenţă

Bruno Gröning scria în biografia sa: „Incă de pe vremea când eram copil, în prezenţa mea bolnavii se eliberau de simptome iar copiii, şi adulţii agitaţi sau puşi pe ceartă, se calmau după ce rosteam câteva cuvinte. Copil fiind, mi-am dat seama că animalele, unele cunoscute ca sperioase sau altele ca fioroase, dădeau dovadă de blândeţe şi ascultare faţă de mine. In contrast, relaţia mea cu familia era stranie şi tensionată. De foarte timpuriu, am început să aspir la independenţă totală, pentru a putea scăpa de acest mediu familial în care mă simţeam neînţeles”.

Bruno Gröning (1906 - 1959)

Un om extraordinar într-un context social controversat

În anul1949 numele Bruno Gröning a devenit cunoscut peste noapte.  Se vorbea despre el în ziare, la radio şi în jurnalele de actualităţi. Evenimentele legate de "doctorul minune", aşa cum i s-a spus între timp, au ţinut luni de-a rândul în tensiune tânăra republică. S-a realizat un film, s-au întrunit comisii de cercetare ştiinţifică, iar oficialităţile, până la funcţiile cele mai înalte, s-au ocupat de cazul Bruno Gröning. Ministrul social al Renaniei de Nord a cerut ca Bruno Gröning să fie urmărit din cauza încălcării legii cu privire la practica tămăduitorilor naturişti, în timp ce primul ministru al Bavariei, a declarat că unei asemenea „apariţii de excepţie” cum este Gröning nu este permis să-i fie aplicată interdicţia prin paragrafele legii. Ministerul de interne bavarez a denumit activitatea lui Gröning drept „activitate liberă, caritabilă".

La toate nivelele, în rândurile populaţiei se discuta înflăcărat şi existau controverse privind cazul Bruno Gröning. Emoţiile atingeau cote înalte. Preoţi, medici, jurnalişti, jurişti, politicieni şi psihologi, toţi vorbeau despre Bruno Gröning.Vindecările lui miraculoase erau pentru unii daruri binecuvântate primite de la o putere superioară, iar pentru alţii o escrocherie. Totuşi vindecările erau fapte reale confirmate medical.

Interesul internaţional faţă de un simplu muncitor

Bruno Gröning s-a născut în 1906 în Danzig (azi Gdansk) şi după război a emigrat ca refugiat în Germania de vest. Era un simplu muncitor. Existenţa şi-a câştigat-o făcând diverse munci, de dulgher, muncitor în fabrică şi lucrător în port. Şi deodată s-a aflat în centrul interesului public. Ştirea despre vindecările lui miraculoase s-a răspândit în toată lumea. Din toate ţările veneau la el bolnavi, primea scrisori cu rugăminţi şi oferte. Zeci de mii de oameni care căutau ajutor mergeau acolo unde el îşi desfăşura activitatea. Se profila o revoluţie în medicină.

Sub povara interdicţiilor, a proceselor şi a colaboratorilor profitori

Forţele ostile erau prezente şi ele şi făceau totul pentru a interzice activitatea lui Bruno Gröning. L-au urmărit interdicţii de vindecare, i-au fost intentate procese. Toate eforturile lui Bruno Gröning de a face ca activitatea sa să se desfăşoare conform prevederilor legale existente la acea dată au eşuat. Pe de o parte, exista rezistenţa celor aflaţi pe diferite nivele ale puterii şi pe de altă parte incapacitatea sau dorinţa de îmbogăţire a colaboratorilor săi. Când, în ianuarie 1959 Bruno Gröning a murit într-un spital din Paris, ultimul proces împotriva sa era în plină desfăşurare. Procesul a fost sistat, sentinţa nu a mai fost pronunţată niciodată şi multe întrebări au rămas fără răspuns.