Evoluţia sa şi etape decisive din viaţă

Pregătirea acţiunilor viitoare

Anii de ucenicie cu constrângeri şi întreruperi

După ce freventat cinci ani şcoala populară, Bruno Gröning a început cursurile unei şcoli de comerţ. Dar după doi ani şi jumătate, sub presiunea tatălui său, a fost nevoit să-şi întrerupă educaţia. Maistrul zidar voia ca şi fiul său să înveţe o meserie în construcţii. Prin urmare, a început să înveţe meseria de dulgher, dar nici în acest caz nu şi-a terminat instruirea, din cauza situaţiei economice tulburi de după război. Cu trei luni înainte de terminarea uceniciei, din cauza lipsei comenzilor firma respectivă a fost nevoită să închidă. În continuare, el şi-a câştigat existenţa din cele mai diverse munci. Referitor la acea perioadă, Egon Arthur Schmidt scrie:

„Orice muncă, pe care punea el mâna, îi reuşea”

„Diverşi colegi de muncă mi-au povestit faptul că, îi era caracteristic să reuşească orice muncă pe care punea mâna, fie că repara ceasuri, aparate de radio sau muncea ca lăcătuş. Se pricepea mai ales la tehnică. Dar nu a ezitat niciodată să efectueze cele mai grele şi istovitoare munci. Ca docher, trăgea de frânghie la fel ca oricare dintre tovarăşii lui de muncă. El nu tăinuia faptul că acest aspect trebuia să facă parte din calea vieţii sale şi că era necesar să străbată cele mai adânci văi, ca să ajungă pe culmi. Un vechi proverb chinezesc spune: ‚Cel ce nu a traversat niciodată o mlaştină, nu poate deveni un sfânt.‘ Există suficiente mărturii ale vechilor săi colegi, şi în una dintre ele care mi-a parvenit de curând, persoana care lucrase timp de un an împreună cu Bruno Gröning mi-a spus fără rezerve, că-şi aminteşte cu plăcere de el şi că a fost cel mai bun şi mai cinstit tovarăş de muncă pe care l-a cunoscut vreodată.”

Căsătoria şi loviturile sorţii în cadrul familiei

S-a căsătorit la 21 de ani, dar soţia sa nu l-a înţeles deloc. A vrut să-l limiteze la o viaţă burgheză, lipsită de orizont şi considera vindecările drept „capricii”. Cei doi fii, Harald şi Günter, născuţi în 1931 şi respectiv 1939, au murit amândoi când au împlinit vârsta de 9 ani. Chiar dacă nenumărate persoane fuseseră vindecate datorită lui Bruno Gröning, Gertrud Gröning nu a crezut în puterea de vindecare a soţului său şi nu i-a încredinţat lui cei doi copii, ci medicilor. Dar medicina clasică nu a putut face nimic. Cei doi băieţi au murit în spital, Harald la Danzig, în 1940 iar Günter la Dillenburg, în 1949. Pentru Bruno Gröning acestea au fost încercări grele. Chiar şi peste ani, lăcrima atunci când vorbea despre fiii săi.

Astfel, perioada interbelică a constituit pentru el o pregătire pentru activitatea viitoare. El a trăit multe experienţe amare, ca în acest fel să reuşească să-i înţeleagă pe oameni în orice situaţie şi să le simtă necazurile.

Să ajuţi în loc să împuşti – pe front şi în prizonierat

În 1943, în timpul celui de-al doilea război mondial, a fost recrutat în armata germană. A avut disensiuni cu superiorii săi. A fost ameninţat că va fi trimis în faţa tribunalului de război, pentru că refuza să tragă în oameni. În final, a fost nevoit să meargă pe front. Rănit, a ajuns prizonier la ruşi şi, la sfârşitul anului 1945, a ajuns în Germania de Vest ca refugiat.

Comportamentul lui Bruno Gröning în timpul războiului a fost condus de dorinţa sa de a ajuta. Chiar şi pe front, el profita de fiecare ocazie pentru a-şi ajuta atât camarazii cât şi populaţia civilă.

Într-un oraş rusesc el a facilitat populaţiei civile, ameninţate de foamete, accesul la rezervele de hrană ale armatei. În timpul prizonieratului a luptat pentru condiţii mai bune de locuit, haine mai bune şi pentru hrană mai bună pentru camarazii săi. A ajutat mult la vindecarea edemelor cauzate de malnutriţie. In ciuda cruzimii războiului, el n-a ucis pe nimeni, ci a ajutat nenumăraţi oameni.

Despărţirea de soţie şi dedicarea faţă de oameni

După eliberarea sa din prizonierat, în decembrie 1945, şi-a organizat noua viaţă la Dillenburg, în Hessa, unde şi-a adus familia. După ce i-a murit şi al doilea fiu, din cauză că soţia sa voia să-i interzică orice activitate caritabilă, el s-a despărţit de ea. El se simţea dator ca, forţele vindecătoare cu care era înzestrat, să le împartă tuturor oamenilor. Spunea: „Nu aparţin nimănui în special, ci aparţin omenirii”.

Începuturile anului 1949 îl poartă în regiunea Ruhr. Datorită relatărilor câtorva persoane vindecate, tot mai mulţi oameni sunt interesaţi de Bruno Gröning. Mergea de la o casă la alta, întotdeauna acolo unde era nevoie de el, acolo unde bolnavii îi cereau ajutorul. Astfel, până în martie 1949, când a fost invitat de un inginer din Herford să-i viziteze fiul, el a acţionat doar individual sau în grupuri mici.